Comerțul cu îndoieli și consumatorii de „tristețuri”

Suntem memorie.

Suntem, în egală măsură, memoria lucrurilor care au trecut și a celor care o să vină.

Iar memoria lucrurilor care încă nu s-au întâmplat încă e tot ce contează. Din ea apare îndoiala. Îndoiala nu e nesiguranță ori incertitudine. Pentru astea există istorici care vin și lămuresc problemele. Îndoiala e memoria viitorului și, în mod necesar, nu are vreun leac.

Îndoiala vine din dorință, din existența unei posibilități. Îndoiala e îndrăgosteală. Îndoiala e momentul în care renunțăm la prezent pentru o neclaritate viitoare. Îndoiala e „un către” neclar.

Ceva-ul către care e orientată îndoiala conține în el imposibilitatea. O vrere care creează disconfort. Ziceam că e îndrăgosteală. Păi e, că îndrăgosteala, ca și îndoiala, nu sunt mutuale, sunt unidirecționate, din ins către ceva, fără ca Ceva-ul să fie întrebat.

Chestiunea e că îndoiala se autoalimentează, căci viitorul e posibil, orice viitor e posibil. Memoria viitorului nu suferă amnezie, căci e imposibil să nu dorești. Iar momentul în care conștientizăm îndoiala se numește tristețe. Tristețea e greutatea care te ține de prezent. Tristețea e tot ce rațiunea poate da mai bun. E doar o explicare a emoției. De explicații suntem toți sătui.

Scria colega mea de bancă din liceu:

„mi-ai promis c-o să zburăm împreună

Dar când a venit vremea,

Ți-au crescut doar ție aripi”.

Peste tot pe unde e îndoială e și tristețe. Și asta nu pentru că îmi amintesc, ci pentru că așa o să fie firesc cândva.

A, și mai e ceva. Imposibilitățile sunt și ele mai mari și mai mici, emoțiile generate de ele tot așa. Rațiunea însă nu știe să producă „tristețuri” mici.

889 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *