Cum îți dai seama că ai citit una din cărțile scrise pentru tine? Și cum te desparți de ea?

Te duci la o cabană cu gașca, stai trei zile, în prima seară te uiți într-o pereche de ochi și-i surprinzi uitându-se cu același jind în ochii tăi, ceilalți nu mai contează, nu-i mai vezi și nu-i mai auzi până pleci, poate o să-ți povestească după întâmplări pe care le-ai ratat, ochii ăia de care nu te desparți clipesc mai rar decât ai tăi, cumva capătă putere asupră-ți  și-ți regleză respirația, după trei zile pleacă, înainte te salută sec și nu mai contează cum clipesc.

E foarte simplu, simți un acut sentiment de despărțire, o plecare pe care nu ai cum și nici de ce s-o eviți. Timpul petrecut cu ea, cu cartea, e cel optim, nu trebuie nimic nici priceput, nici aprofundat. Singura reîntoarcere benefică asupra ei e cea făcută în aceleași condiții de sinceritate, naivitate și uimire lăuntrică ca la prima lectură.

Bine, dar lectura e un obicei care suferă rafinament, ați zice. Da, e drept…

892 Total Views 2 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *