Cum mi-am pierdut identitatea în fața femeii care face curățenie pe scară

01

Sunt obosit, la fel ca orice persoană care trăiește în capitalism. Iar când lucrezi pentru stat, ori Stat, dacă vreți, munca voluntară făcută sâmbăta obosește și mai mult. Prin muncă voluntară înțeleg un fel de obligație neobligatorie neplătită.

Sâmbătă pe la patru (șase spre zece, cum ar zice bunica) mă pun să dorm. Un lux, se pare, în ultima vreme. S-au adunat multe, iar un somn nu putea să strice, mai ales că spre seară exista posibilitatea unei discuții consumatoare de energie și resurse intelectuale. Cad într-un somn adânc, din acela în care nu mai faci diferența între realitate și vis. Un somn obositor, care te afundă în saltea și-ți obosește mușchii și oasele, un somn care mai bine nu era, un fel de încetare a relațiilor cu universul așa cum trebuie să fie și o împăcare cu universul care e, dar pe care nu-l cunoști niciodată; somn, somn, somn.

Parcă aud bătăi în ușă. Nu știu dacă la mine, ori la vecini, ca în toate blocurile construite pe fugă și cu materiale ieftine, vecinii își împărtășesc intimitatea. Ca o paranteză, căci nu vreau să mă abat prea mult, construcția proastă a blocului în care locuiesc m-a făcut să rămân mirat de performanțele sexuale ale amantului vecinei. Am rezolvat problema cu Iron Maiden. Apoi, pentru multa vreme, a trebuit să îndur ritualul unui vecin care se bărbierea în fiecare dimineață. Nu înțeleg nici însemnătatea ritualului, nici consecvența cu care era făcut, însă în fiecare dimineață trebuia să îndur zgomotele aparatului de ras care era lovit sistematic de chiuvetă. La fel cum gospodinele pline de zel bat șnițele.

A trecut și asta, banca i-a executat silit, spre liniștea mea. Așa că mă ridic, plin de somn, și mă duc să verific dacă la mine la ușă s-a întâmplat bătaia. Am reuși să dorm vreo oră jumătate, afară era întuneric, așa că, lumina pe scări fiind aprinsă, am reușit să văd prin vizor o umbră, apoi întuneric. Învârt cheia în ușă și deschid. Femeia care făcea curățenie pe scară și care dădea să coboare se întoarce și mă întreabă:

– Unde e domnul?

– Care domn? îi răspund eu, pe jumătate adormit?

– Domnul care stă aici!

– Eu stau aici!!!!!

– Da de când stați aici?

– De mult!

– Cât de mult?

Mirarea ei era evidentă. Îmi treceau prin minte zilele în care îi umpleam găleata cu apă și, la cererea ei, mai puneam câte un pumn de dero, să facă spume și să miroase frumos gresia.

– De vreo șapte ani, îi răspund.

– Nu, unde e domnul care merge șchiop?

Nu am realizat niciodată că merg șchiop. Mi-am rupt piciorul la fotbal acum vreo 5 ani, în trei locuri, ca un profesionist. Nu s-a vindecat complet, nu avea cum. Dar nu știam că merg șchiop. Mai târziu azi am lămurit problema. Am întrebat câteva persoane care mă cunosc și mi-au zis că apăs mai tare pe un picior. Dar că fac asta și alte rude de-ale mele. Că am mersul unui unchi de-al meu și că, din spate, pot fi ușor confundat cu el. M-am liniștit în privința mersului, nu șchiopătam, însă aveam o problemă de identitate. Pentru femeia care face curățenie pe scară Eu eram cel care șchiopăta și, în același timp, cel care nu vorbea cu ea, căci ea credea că sunt un altul. Unde e domnul care stă aici, asta era convingerea ei că eu nu sunt eu, atât de puternică încât m-a făcut să mă îndoiesc.

Probabil visam, dar nu era așa. Eram doar pe jumătate adormit, oasele îmi erau moi și mușchii tari, simțeam un dezechilibru și o greutate în creștet. Mi-am aruncat ochii către ușile vecinilor, erau așa cum le știam, însă foarte mici, parcă ne la locul lor. Ca și cum ce știam eu nu e ceea ce trebuie să fie, încercam să modific realitatea ca să se potrivească cu cea a femeii care face curățenie pe scară. Căci ea mi-a spus, acum ceva vreme, că o să ne închidă apa pe scară, și așa s-a întâmplat. Era un reper al adevărului, știa totul și știa cel mai bine.

Mi-am întors privirea către hol. Hainele îmi erau agățate în cuier, așa cum trebuiau să fie, dezordonat. Simțeam că sunt ale mele, însă deveneam tot mai mic în fața cuvintelor femeii care face curățenie pe scară. Unde e domnul însemna, în fapt, unde sunt eu?

Unde sunt eu? Unde eram eu? Habar nu am unde eram, însă mintea mea, pe care, fără să mă laud, mă bazez, începea să creadă că întrebarea femeii care face curățenie pe scară e justificată. Oare eu eram eu?

– Nu-i mimic, oare îmi puteți da banii?

I-am dat banii pe care nu-i datoram, deoarece eu care nu eram eu i-a plătit cu vreo două luni în avans.

Asta-mi mai lipsea, să mă pierd de mine tocmai eu. Și m-am dus să mă caut, după ce toate cele de mai sus, întâmplate în două minute, m-au făcut să cred ca sunt altul.

După aia nu am mai adormit, ca orice persoană care trăiește în capitalism am fost prea obosit să mai fac asta. Și uite așa m-a prins patru dimineața înșirând cuvintele astea, cu gândul, fără egoism, la cine-aș putea fi eu. Și cum, fără nicio dificultate, mintea mea s-a supus convingerii cu care femeia care face curățenie pe scară s-a îndoit.

822 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *