despre ploaie, un fragment din „blues politic”

      ploaia

că tot plouă subit, mai jos este un fragment din blues politic

„Ploaia își are rostul ei“, gândi Perplexus. Nu e vorba despre creșterea plantelor, nici despre reglarea temperaturii și nici despre zăpadă. Ploaia are o cu totul altă menire, justificare, motivare și, evident, un tâlc nepriceput de mulți. Nu cum e la orașe când plouă, adică după ploaie. Când limita vizuală, a orizontului, e dată de antenele unui bloc, dincolo de care nu se vede nimic. Chiar și curcubeul e bucățit de așezarea bulevardelor și de etajul de la care e privit. Dar asta nu e tot. La oraş, curcubeul nici nu mai e sesizat. Copiii doar ce se mai bucură și-și cheamă părinții pentru a-l privi alături de ei. Părinții însă sunt obosiți. Au treburi nesfârșite. Mai ales că, încă de mici, au înțeles curcubeul ca pe un fenomen fizic, care nu are nimic surprinzător, ce să se tot mire și să admire ?

          Nu, ploaia nu e pentru cei care fug să se adăpostească într-o cârciumă, într-o stație de autobuz, într-o scară de bloc. Ploaia e pentru cei care rămân sub stropi, fără nicio părere de rău. Abia atunci se pricepe care-i rostul ploii, doar atunci, iar în acel moment nu-şi mai au loc părerile de rău.

          La sat orizontul e dat de dealuri și munți, care adesea încep în fundul curții și tot urcă, până ce colibele de pe creste ajung să fie observate doar prin intuiție. Munții ating norii. Iar când la munte plouă este vorba doar de apropiere, nimic altceva. Restul bucuriilor sunt secundare, că s-a terminat seceta, că vor avea animalele ce să pască, că dogoarea s-a mai domolit. Ploaia domoleşte munca la sate. Fiecare își găsește ceva de lucru prin casă, prin șură, ori doar se stă. Și se stă aproape, ba de nevastă, ba de copii, ba de nevastă și copii, ba de animale.

          Ca o mărturie a apropierii, natura îngustează totul, mai ales spațiul. După ploaie lucrurile par mai aproape, ca văzute printr-un aer umezit care are proprietăți de lupă. Însă nu e o iluzie optică, spațiul chiar se îngustează. Și abia acum se descoperă rostul ploii. Cumva, ploaia ştie când ne prea depărtăm de noi. Și după ce plouă, când totul se contractă, ne supra-punem, ne potrivim iar cu noi, ne regăsim. Dar ploaia nu e tămăduitoare pentru oricine. Trebuie să-ți deschizi sufletul, să te lași plouat.

            Perplexus era plouat în ultimul hal. Niciodată nu rezistase atât de mult de la apariția țiuitului. Își dădu și el seama că ploaia l-a ajutat. Mersul prin apă, pe apă și pe sub apă îi făcea bine. Aerul îi umplea plămânii. Șuvițele i se lipeau de tâmple și ploaia rece, acum mărunțică, îi potolea fierbințeala. Era ca un aliment pus la păstrare într-un mediu umed. Poate că a ajuns om din greșeală, lui fiindu-i rezervat statutul de amfibie, unindu-se astfel permanent cu apa. Poate că apa era un conductor prin care-și putea controla sau descărca gândurile.

#bluespolitic, blues politic

blues politic

753 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *