Despre viața netrăită din noi

Un om din provincie merge la oraș pentru a se înscrie la Drept. Portarul din fața ușii impozante îi spune că deocamdată nu poate fi admis. Când omul încearcă să privească înăuntru, portarul îl avertizează să nu intre fără permisiunea lui, întrucât este foarte puternic și fiecare ușă interioară este păzită de un portar și mai puternic decât cel dinainte. Omul decide să aștepte pe scările instituției pentru a primi permisiunea. Așteaptă zile, luni, ani întregi, până când îmbătrânește. Cu ultimele puteri, îl întreabă pe portar de ce nimeni nu a mai venit să se înscrie la facultate în atâția ani. Portarul se apleacă asupra lui și îi spune la ureche: Nimeni în afară de tine nu putea intra pe această poartă. Această poartă îți era destinată ție, iar acum o voi închide. Am parafrazat parabola din Procesul lui Kafka, un roman existențialist despre condiția umană și conflictele interioare ce derivă din ea, în acest caz neasumarea responsabilității pentru propria viață. A fi responsabil poate sună chiar desuet pentru adulți, este ceea ce încercăm să îi învățăm pe copii sau pe adolescenți, însă acela este un alt tip de responsabilitate. Luarea deciziilor în mod responsabil înseamnă să ținem cont de consecințe și de efectul acțiunilor asupra noastră și a celorlalți. Este, deci, un soi de responsabilitate limitată sau contextuală. Responsabilitatea existențială implică faptul că suntem răspunzători pentru ceea ce se întâmplă cu viața noastră, fiind de aceea o sursă de angoasă (și, în același timp, o idee strălucită pentru un roman). Altfel spus, toate deciziile pe care le-a luat cineva până la un moment dat au condus la stadiul în care se află viața sa, chiar și acele decizii pe care nu și le asumă. De exemplu, dacă suferă de mult timp în relație, a ales să fie în acea relație, chiar dacă, desigur, nu și-a dorit acest rezultat, dar și-a dorit relația, prin urmare, fără să fi luat o serie de decizii în trecut, nu ar fi ajuns în această situație. Faptul că nu-și poate recunoaște responsabilitatea și dă vina pe factori externi (cum ar fi partenerul nepăsător, ghinionul, soarta crudă, părinții critici sau horoscopul) îl împiedică să acționeze într-un fel sau altul asupra situației. Astfel, rămânând blocat în propria capcană, pot apărea diverse stări neplăcute de vinovăție existențială. Aceasta, spre deosebire de vinovăția pe care o resimțim după un act cu consecințe negative asupra cuiva,  apare din cauză că nu am acționat, că am ezitat, că nu ne-am ridicat de pe scara facultății, ci am așteptat la nesfârșit să fim chemați înăuntru. Vinovăția existențială este mereu îndreptată asupra sinelui, în timp ce vinovăția „clasică” e îndreptată spre „celălalt” (care poate fi inclusiv societatea). Ca oameni, avem cu toții un potențial în noi care, lăsat nestingherit, se va exprima în mod natural, contribuind la dezvoltarea noastră. Se poate întâmpla însă ca acest potențial să fie blocat, să nu devenim persoana care am dori să fim (sinele nostru ideal reprezintă potențialul complet actualizat) și atunci putem simți durerea vieții netrăite din noi. Uneori, depresiile sau anxietățile semnalează această durere, pentru că suferințele existențiale rareori se exprimă în mod direct. Îmi imaginez că omul de pe scări a așteptat cu un amestec de speranță și disperare, o agonie dată de lipsa controlului și frica de a acționa, știind că are totuși posibilitatea de a încerca măcar. Ceea ce îmi doresc pentru oameni este să nu aștepte pe scările propriilor vieți.

662 Total Views 2 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *