Dilemă emotiv-anticulturală

smile

Zilele trecute ziceam ceva de adevărul erotic, cel care mângâie, cum că nu ar fi decât un dat cultural, acea chestiune pe care o luăm de bună fără măcar să avem intenția vreunei analize asupra ei. Ei bine, am mai găsit o chestiune care se încadrează în aceeași categorie, de data asta din tărâmul psihologiei.

„Am făcut publice rezultatele la conferința anuală de antropologie din 1969. Multă lume a fost deranjată de descoperirile noastre. Oamenii erau ferm convinși că educația (cultura), și nu natura era cheia comportamentului uman; pur și simplu, în ciuda dovezilor mele, trebuia ca expresiile să fie diferite în fiecare cultură.”

Textul se referă la modul de exprimare (ca efecte fiziologice) al emoțiilor, care zice autorul că ar fi înnăscut. Cultura zice, pe de altă parte, că nu e așa, că exprimarea emoțiilor se învață și că în fiecare cultură se manifestă altfel.

Ei bine, ce facem când cultura dă greș? Și cine hotărăște ce și cât trebuie să rămână în fondul cultural?

Iubirea, de exemplu (erosul în definitiv, picioarele lungi dacă vreți), nu e altceva decât o serie de emoții primare care capătă diferite sensuri. Sensurile astea sunt culturale. E, mă întreb eu, pertinentă o analiză a erosului pornind de la manifestările lui culte, de exemplu de la marile romane consemnate de cultura lumii? Ori e mai bine altfel?

471 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *