Noul om (o poveste SF)

sf picture

 Părintele iezuit Gabriele Funes, directorul Observatorului Astronomic al Vaticanului, termină de editat un articol numit „Extraterestrul e fratele meu”. Deschise căsuța de e-mail și, înainte să-l trimită către publicare, se imagină cu câteva sute de ani în urmă când, aceeași instituție în numele căreia publica  acum l-ar fi transformat, ca pedeapsă pentru cele gândite, într-o torță umană. L-ar fi ars pe rug pentru posibilitatea adevărului aflat în cugetările lui. Acum însă, i se permitea să facă public un lucru care era un mare neadevăr.

*

Omenirea nu poate trăi fără povești. În fapt, întreaga omenire e o poveste. Încă de când au deschis ochii și indiferent încotro și-au îndreptat privirea, oamenii au avut nevoie de povești. Lucru interesat, de altfel, căci în multe culturi există o vorbă care sună așa: „de când tot ce e-n lume era numai o poveste”. Și ce lucru nu a fost, înainte de toate, o poveste? Ce e dincolo de o justificare bună?

*

În fiecare an, China surprinde lumea. Totul a început cu sportul, când, pe podium, sportivii chinezi erau nelipsiți. Și nu doar în sporturile lor tradiționale, ci în toate sporturile. De la tir la șah, de la patinaj viteză la tenis. Erau peste tot. Comentatorii sportivi, trecuți de o anumită vârstă, nu au putut explica succesul chinezilor altfel decât prin povestea în care au fost crescuți: permanentul conflict între comunism, de care vesticii se temeau ca de apocalipsă, și idealul democratic în care trăiau. Trecerea în prim plan a sportivilor chinezi era văzută ca o chestiune de propagandă, iar succesul lor se presupunea că vine în urma unui chin permanent, supraomenesc, la care erau supuși de către antrenorii lor, totul în numele idealului comunist.  Iar cei din spatele ecranelor savurau ideea, căci povestea pe care o auzeau le era pe plac.

Apoi internetul a început să se umple de tineri muzicieni, majoritatea adolescenți, care uimeau. Virtuoși în interpretarea muzicii clasice și maeștrii ai chitarei electrice, au făcut ca vremurile în care marii chitariști rock occidentali, adesea invitați să cânte împreună cu orchestrele chinezești, să rămână arhivate pe benzile magnetice ale casetelor și să îndure uitarea în magazii întunecoase.

Cel mai mare șoc l-au suferit intelectualii. Trăind cu impresia că ideile filosofiei occidentale sunt cel mai bine înțelese în zona în care s-au născut, marile minți ale occidentului, fără a gândi că mai există cineva care să simtă nuanțele așa cum le simt ei, s-au  instalat într-o privilegiată zonă de boieri ai minții. Tăiau orice idee care nu se potrivea cu tiparele vechi de sute de ani și spânzurau orice minte care avea nesăbuința să afirme aceste lucruri. Cu atât mai mare le-a fost surprinderea când, tineri chinezi de care nu auzise nimeni și care păreau că se materializează de nicăieri, au început să arate o putere de pătrundere și o capacitate de a se juca cu filosofia occidentală pe care cei din vest sperau să o atingă doar peste câteva generații. Europenii au devenit astfel comentatori de mâna a doua. Premiile Nobel mergeau către chinezi și lumea putea doar să-și constate mirarea. Pentru că nu mai era nimic de făcut, chiar dacă mințile lumii, amorțite de confortul certitudinii în care trăiau, și-ar fi dat seama care e adevărul.

Iar adevărul era că politica eugenică a Chinei, deși publică, a fost nebăgată în seamă. Nu știu dacă li s-a spus povestea care trebuie, însă în China a fost implementată politica unui singur copil. Cuplurilor li s-a cerut să facă copii mai târziu, mai puțini, mai buni. Căsătoria între cei cu defecte mintale a fost interzisă. Toate acestea doar pentru a face copii mai sănătoși și mai inteligenți. Nostalgia imperialismului nu a dispărut niciodată. Acum câteva sute de ani cei meritoși aveau numeroase soții și copii. Acest lucru nu s-a schimbat niciodată. Căci politica unui singur copil se aplică doar celor care nu pot să și-l permită pe al doilea. În acest fel, legătura dintre inteligență, bogăție și succes reproductiv a fost reluată. Cercetători chinezi descifrează anual peste 50000 de genomuri. Companiile chineze achiziționează neîntrerupt marile companii occidentale care cercetează ADN-ul uman, pentru ca apoi investițiile în aceste companii să fie uriașe.  China a reușit, de una singură și în tăcere, să ducă la bun sfârșit ceea ce niciuna din marile civilizații, indiferent câte războaie a purtat și câte națiuni a subjugat, nu a fost în stare să facă: să realizeze noul om.

*

Fără să fie un specialist în psihologia mulțimilor, părintele Funes știa că toată istoria omenirii era plină de conflicte. Și asta nu pentru că, din timp în timp, oamenii care aveau de-și împărțit diferite chestiuni eșuau în a cădea la înțelegere. Nu, în războaie nu au existat niciodată nici pretexte, nici motive. Nici măcar teoria că omul este, de la natură, rău (sau bun) nu era justificată. Realitatea e că omul nu poate supraviețui fără să fie implicat într-un conflict. Aceasta e adevărata natură a omului, cea conflictuală. Iar binele și răul sunt invenții ale taberelor implicate în conflict. Căci dacă ar exista un bine universal, ori vreun rău universal, omul, prin rațiunea pe care cu mândrie o posedă, l-ar fi identificat, recunoscut. Însă nu e așa. Binele e situat întotdeauna în partea taberei din care faci parte. Iar răul în cealaltă. Inclusiv ideea de dualitate s-a născut doar pentru a justifica natura conflictuală a omului.

Iar părintele Funes știa că adevărul bun e binele doar pentru tabăra din care făcea parte. Și astfel cugetul îi era împăcat. Părintele nu s-a născut astronom. Înainte de tot ce e acum a fost, ca toți ceilalți copii, doar o minte-sugativă care s-a hrănit cu povești. Toate conțineau un conflict. A devenit astronom din pură convingere. Credea că astronomia, prin poveștile ei, o să-l plaseze în tabăra câștigătoare. Să nu înțelegeți greșit, părintele nu suferea de păcatul egoismului. Nu a căutat niciodată să fie de partea celor care câștigă. Resursele intelectuale nu-i permiteau acest lucru. Din contră, sacrificiul pentru Adevărul pe care-l căuta nu-i era străin. Ar fi murit oricând pentru ideea în care credea, cum au făcut-o mulți alții înaintea lui, și cum o vor face-o, mulți, de acum înainte. Poveștile însă nu au efecte eterne. Ci doar atâta vreme cât lumea le consideră adevărate.

*

Marii Povestitori erau cei care născoceau poveștile înainte ca fiecare conflict să înceapă. Dar nu-și duceau niciodată povestea la bun sfârșit, nu din lipsa ideilor, ci datorită faptului că povestea începea să fie trăită și astfel se scria singură.  Povestea din care părintele începea să fie un personaj important e povestea noului om, e Marea Poveste.

*

Povestea noului om e de când lumea, de la începutul vremurilor, de când oamenii au simțit o plăcere deosebită în evidențierea diferențelor dintre ei. Unii se jucau de-a stăpânii, în timp ce alții sufereau ca sclavi. Și cum era posibilă o asemenea stare de fapt? Simplu, prin spunerea poveștilor care trebuie. Îngrădirea umanității într-o ființă umană nu a fost și nu e nimic altceva decât rezultatul unei povești. În antichitate era suficient să nu trăiești între semenii tăi pentru a fi inferior. Iar această diferență a originilor a ținut suficient de mult. Totuși, ca un scenarist care simte o lipsă în întâmplările pe care le pune cap la cap, lumea a mai adăugat și alte criterii ale supunerii necondiționate. Culoarea pielii, noua intrigă în povestea pe care omenirea o scrie în fiecare moment, a fost motivul principal al conflictelor, mari sau mici, personale ori publice, timp de câteva sute de ani. Părea atât de bine povestit acest neajuns al culorii încât nimeni nu credea că lucrurile se vor schimba vreodată. Nimeni altcineva decât Marii Povestitori, care nu se lăsau amăgiți și știau că, fără un nou subiect, fără ca lumea să se rearanjeze în noi tabere, individul uman ar fi supus dispariției.

*

Societatea Marilor Povestitori este cea mai veche organizație despre care nimeni nu știe nimic. Nici măcar povestitorii nu se cunosc între ei. Tocmai de aceea nici un mare conflict nu a rămas izolat, ci a fost presărat, tot timpul, cu altele, mai mărunte. Ceea ce însemnă că Marii povestitori nu-și cunosc unul altuia poveștile. Doar presupun, când se întâmplă ceva în lume, că povestea unuia dintre ei a prins.

Fiecare Mare Povestitor află, în perioada inițiatică, adevărul despre natura conflictuală a omului. Mulți dintre ei cred că nu există nimic nou în cele aflate, mai ales că Marii Povestitori nu sunt aleși decât dintre cei care excelează în domeniile lor, domenii care presupun o înțelegere profundă a lumii. Însă toți recunoasc imposibilitatea omenirii de a trăi pacea. Și că fără un conflict exterior, individul uman s-ar autodistruge imediat, fără să-și dea vreo șansă. Deci Marii Povestitori nu făceau altceva decât să protejeze individul de el însuși, inhibând conflictele interioare și canalizând orice energie ar fi rezultat de acolo către conflicte exterioare și, de obicei, de grup. Altfel, în singurătate, nu ar exista conflicte exterioare. Ca un incubator apoi, grupul le conferă dimensiuni enorme, le transformă în pasiuni, în tragedii excepționale. Încă de la Adam, blestemul omului a fost munca. Uite încă o poveste bine spusă! Să fie oare blestemul legat de activitatea în sine? Nici vorbă, e cu totul altceva. Blestemul muncii este însăși condiția supraviețuirii speciei. Dacă ar rămâne omul singur cu el însuși, dacă ar avea suficient timp să se gândească la sine, atunci ar fi consumat până la ultima suflare de conflictele găsite în interiorul său ca de o boală incurabilă, care lovește decisiv, chirurgical, imparabil.

Aflând acestea în perioada de inițiere, orice Mare Povestitor nu trebuie apoi să facă nimic altceva decât să acționeze în domeniul său de activitate cu toată priceperea și convingerea. Nu trebuie să scrie vreo poveste, munca pe care o face devine cea mai verosimilă poveste spusă vreodată, nefiind  mai presus decât Adevărul în care crezi, nu?

*

Ideea noului om, așa cum am mai spus, nu este una nouă, însă, ca toate lucrurile de care se folosește omul, trebuie să evolueze odată cu el. Un scriitor al ultimului secol dinaintea Marii Povești spunea că societatea începe să asculte muzică din ce în ce mai tare ca efect al unei cauzalități circulare. Dacă volumul este ridicat, auzul începe să sufere. Surzenia nu poate fi combătută decât printr-un volum tot mai ridicat. La fel e și cu povestea noului om. Locul nașterii nu mai era suficient pentru a justifica o atât de mare diferență și astfel a fost inventată culoarea pielii. Însă nici așa nu era suficient. Originea și culoarea pielii nu exprimau decât diferențe. Justificările date de culoarea pielii și origine nu mai țineau deoarece oamenii au realizat că sunt diferiți, au acceptat diferența, și-au explicat-o. A devenit atât de banală încât utilizarea ei în scopuri antiumane ar fi impresionat mai mult decât dispariția unui anotimp din toată rânduiala climatică. Așa că, tot în ultimul secol dinaintea Marii Povești, a apărut povestea superiorității. Dintre toți, numai unii erau cei aleși, doar unii purtau în ei genele umanității. Restul erau impuri, nedemni pentru scurtul nume de om. Mai mult, cei nedemni erau vinovați pentru suferința celor demni. O poveste extraordinară în numele căreia s-au purtat războaie, s-au restructurat societăți. Acesta e lucrul cel mai important, restructurarea societăților.

Umbla vorba prin poveștile de atunci că noul om nu e altceva decât vechiul om, reeducat. Se credea că acționând asupra mediului se pot obține transformări asupra omului. Nimic mai adevărat, doar că aceste transformări aveau să fie efemere, deoarece omul nou, omul uniformizat, era scos în afara conflictului. Utopiile, că sunt antice sau moderne, propovăduiesc toate o liniște socială, pozează în cămine calde în care totul funcționează perfect, în familii extinse în care se vrea educarea soților prin eradicarea ideii de adulter. Să fim serioși, a-i cere omului să părăsească conflictele e ca și cum ai omorî toate maimuțele, apoi ai cere peștilor să se agite prin copaci.

*

Funes era convins că omul nou se întâmplase. Era real și trăia aievea printre noi. Se ascundea în plină vedere. Doar mințile celorlalți nu erau în stare să-l vadă, din cauza poveștilor care nu au evoluat odată cu societatea. Problema e că nu se știe niciodată câte generații trebuie să treacă până când o poveste să fie uitată, nici în câte generații trebuie să incubeze o poveste pentru a se manifesta, pentru a izbucni și a schima lumea. Sunt povești care au avut efecte imediate și groaznice, sunt altele care dăinuie de mii de ani și influențează atât de mult încât cei care le știu le tot repetă, oricui apucă, de frică ca poveștile să nu moară odată cu ei.

Noul om, cel pe care China l-a realizat, era îmbunătățit cu cincisprezece punte IQ în fiecare generație.  Noul om își surclasa semenii în toate aspectele vieții. Noul om era mai sănătos, mai puternic și trăia mai mult. Noul om dispunea de resurse suficiente. Noul om avea deja copii mai inteligenți decât el. Însă ce nu dorea noul om era un conflict cu vechiul om.  Nu de frică, vechiul om nu ar fi avut nicio șansă; ci dinbuntate.

Noul om își este suficient lui, cu tot ce a creat până acum. Noul om nu se înmulțește necontrolat, nu este amenințat de foamete, se poate adapta la orice temperaturi, deci poate trăi oriunde, noul om este preocupat de religie, știință, muzică, pictură, sport. Mai mult decât atât, noul om a scăpat de natura conflictuală.

*

Apăsă butonul, iar e-mailul său ajunse, instantaneu, la redacția revistei care avea să-l publice. În câteva secunde un angajat avea să apese butonul de „upload”, apoi câteva milioane de cititori vor avea articolul în NewsFeed. O parte dintre ei o să-l citească și o să-l recomande altora. Vor apărea tabere, preoți care să combată existența extratereștrilor, care vor purica cărțile sacre pentru a găsi vreun semn despre existența lor. Unii vor găsi, alții nu. Tot mai multe evenimente despre surprinderea unor UFO-uri vor fi semnalate, la fel cum vor crește și mărturiile despre întâlniri cu extratereștrii, ori răpiri. Adepții teoriilor conspirației nu vor avea liniște: „De ce Vaticanul face o asemenea declarație?”, „De ce acum, ce urmează să se întâmple, cât de aproape este sfârșitul lumii?”, „Care este reacția americanilor și a rușilor, care este poziția oficială a instituțiilor care se ocupă cu programele spațiale?”, „Sunt extratereștrii prietenoși? Ori Vaticanul a făcut această declarație pentru a ne pregăti pentru un conflict iminent?, „Este omenirea amenințată cu extincția?”

Da, lumea așa cum este cunoscută o să dispară, și nu din cauza extratereștrilor, ci doar pentru că i-a venit vremea. În tot acest timp noul om își va continua evoluția în liniște, deoarece omenirea era aruncată în cel mai mare conflict de până acum. Statele se vor alia împotriva acestui dușman puternic și invizibil, va investi sume enorme în cercetarea spațiului și în armament, justificând astfel orice privațiuni și crudități asupra propriilor cetățeni. Iar când nu vor descoperi altceva în afară de liniștea și întunecimea universului, va fi prea târziu, cei câțiva oameni vechi vor fi prea bătrâni pentru a mai accepta adevărul.

Părintele Funes avea să fie  ultimul Mare Povestitor și povestea pe care a început-o avea să fie Marea Poveste, tocmai pentru că o să fie ultima. O să fie cenușa din care o să (re)nască noul om, o să fie poate Geneza și Apocalipsa, ori un simplu mit de trecere. Căci, noul om fiind la început, nu se poate spune nimic despre lipsurile  pe care le are și despre poveștile care vor umple acele lipsuri. La început a fost cuvântul. Încă de pe vremea când totul în lume era doar poveste.

573 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *