Piticii mei de grădină și picioarele lungi

picioare lungi

picioare lungi

Piticii mei de grădină, neputând vorbi între ei, s-au gândit între ei.

De la cei câțiva centimetri ai lor, nu au văzut niciodată un om întreg. Nici oamenii nu pot să vadă alții oameni în întregul lor, dar asta e o altă treabă. Piticii mei vedeau doar jumătăți de oameni, jumătatea de jos, picioarele. Și văd ei așa, într-o bună zi, o pereche de picioare lungi, goale până acolo unde se termină. Ziua aia a fost mai luminoasă pentru toți piticii, plină de uimire. Numai unul rămăsese încruntat tot timpul.

– Nu așa se privesc picioarele, gândise el în gândul celorlalți pitici.

Apoi un nor înnegri ziua. Bine, pe cer nu era niciun nor, dar în mintea piticilor mei de grădină au început să apară. După mai multe discuții cu piticul încruntat, au început și ceilalți să aibă repere. Ba despre cum ar trebui să arate picioarele lungi, ba despre cum ar trebui ele să calce iarba, despre cum ar trebui să se îndoaie genunchiul ori cât de mult să se întărească gamba.

Au învățat două lucruri piticii mei de grădină: ce e aia cultură și cuvântul „trebuie”. Dar de atunci niciunul nu a mai putut să privească vreo pereche de picioare cu uimirea de prima dată. Trăiau sub frica lui trebuie, iar inima nu le mai bătea la fel.

 

570 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *