Post-dilema inimă-creier

În fapt, organele astea nu sunt vinovate de nimic, în afară de faptul că reprezintă două lucruri care nu se prea împacă: afectul și rațiunea. Și astfel crează o justificare precoce. Adică cumva, înaintea oricărei mari decizii, ar trebui să dăm ascultare ori afectului, ori rațiunii. Lumii-i e mai simpatică inima, cu afectul, ca și cum o decizie în care afectul cumpănește mai mult ar produce o liniște de după, o împăcare, o resemnare mioritică, o înțelegere a universului așa cum e el când trebuie să fie așa ca să se potrivească cu decizia. Mai e un argument în favoarea afectului – fiind personal, afectul nu suferă ierahizări, nu poți să fii mai prost ca altul, afectiv vorbind, pentru că în prostia afectului nu există ceva exterior ca reper. Însă mai puțin inteligent poți să fii. Așadar o decizie proastă e mai ușor de justificat dacă afectul a fost implicat hotărâtor.

Și dacă nu e așa? Dacă o decizie nu e o dilemă, ci o post-dilemă? Dacă o decizie se ia doar considerând impactul eșecului asupra iminii, asupra afectului, ori asupra sufletului, cum le place unora să spună? Dacă nu contează premisele, indiferent dacă ele sunt de natură rațională sau afectivă ci doar modul în care se poate autoasimila concluzia? Dacă cei raționali sunt în fapt persoane care nu se folosesc mai mult de rațiune, dar au o toleranță scăzută la suferință?

Să vă dau doar două exemple:

„Prin ce-am trecut eu” – nu are nimic rațional, personalizarea experienței ca exemplu nu face apel la rațiune, din contră!

„Nu aș putea să trăiesc cu gândul că am făcut…” – Nu problematizează moral calitatea faptei ci modul în care făptuitorul se împacă cu sine!

Dacă?

395 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *