Ridul de sub ochi 2 (by Manu)

Tu între timp îmi scrii că ai fost la Paris, că ai stat pe malul Senei și că ți-ar fi plăcut să fiu acolo, eu mi te imaginam căutându-mi melancolia, să poți să o potrivești cu a ta și să dea cu plus într-un final. Da hai nu te mai căuta în mine, că am și eu tălpile bătătorite de atâta drum spre celălalt capăt al lumii. Cum e până la urmă pământul? Rotund sau plat? E pentru prima oară când contează.

În scris (care de multe ori e confundat cu poezie gratuită)nu vreau să-mi suflu nasul, vreau doar să-mi îmbunătățesc mersul și respirația, să fie în rând cu valurile line ale Senei, da nu e nicio problemă dacă sunt și ale Dâmboviței, că tot un drac e. Ce, știe cineva în ce râu și-a găsit sfârșitul Ofelia? Păi vezi, nu știe nimeni, sau poate doar eu nu știu, și atunci ar trebui să mă gândesc mai bine.

Singurătatea și oamenii sunt două lucruri care-mi sunt complet străine, și niciuna nu a venit cu vreun manual de utilizare. De parcă ar vrea cineva să știe cum naiba să utilizezi eficient o singurătate. Unde e butonul de reset? Neapărat, trebuie să o luăm de la capăt, să vedem unde am greșit.

Cică se zice că orice spațiu trebuie să aibă o concretețe anume, o casă primitoare pentru fiecare gând și imposibil.

De fapt, concretul acesta e o stare “între”, da nu o lua te rog literalmente, ci ca un symbol al apartenentei, al referinței; “între” e abstractul. Nu e nici aici nici acolo. E o casă luminoasă pe un deal alunecos. Eu o știu, tu o știi, niciunul știe. O casă fără pereți dar în care abundă lumina.

text: Manuela Dospina

foto: Manuela Dospina

ridurile de sub ochi

254 Total Views 1 Views Today
Share
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *